Fii atent la efectul împroprietăririi
Sentimentul proprietății este un aspect puternic. După cum se spune, nimeni, în întreaga istorie a omenirii, nu și-a spălat mașina închiriată! Asta se datorează unui fapt numit „efectul împroprietăririi”, tendința noastră de a subevalua lucrurile care nu sunt ale noastre și de a le supraevalua pentru că deja le deținem.
Sunt sigur că te poți gândi și în propria ta viață la obiecte care par să fie mai valoroase când te gândești să renunți la ele. Gândește-te la o carte de pe raftul tău, pe care n-ai citit-o de ani de zile, la un aparat de bucătărie care încă mai e în cutie sau la un pulover pe care îl ai de la mătușa Mildred, dar pe care nu l-ai purtat niciodată. Fie că le folosești sau te bucuri de ele, fie că nu, în mod subconștient, simplul fapt că sunt ale tale le face să le apreciezi mai mult decât ai face-o dacă nu ți-ar aparține.
Din nefericire, avem această predispoziție când vine vorba despre activitățile neesențiale, precum și despre bunurile noastre. Proiectul de la serviciu care nu duce nicăieri pare să fie cu atât mai important când noi suntem conducătorul echipei care lucrează la el. Angajamentul de a te oferi voluntar la târgul local de prăjituri devine mai dificil de abandonat când noi suntem cei care am organizat strângerea de fonduri. Când simțim că „deținem” o activitate, devine mai dificil să ne dezangajăm. Și totuși, iată un pont util:
Pretinde că încă nu îl deții
În loc să ne întrebăm: „Cât de mult apreciez acest obiect?”, ar trebui să ne întrebăm: „Dacă nu aș deține acest obiect, cât de mult aș plăti pentru a-l obține?” Putem face la fel pentru oportunități și angajamente. Să nu întrebăm: „Cum m-aș simți dacă aș rata această oportunitate?”, ci „Dacă nu aș avea această oportunitate, cât de multe aș fi dispus să sacrific pentru a o obține?” În mod similar, am putea să ne întrebăm: „Dacă nu aș fi deja implicat în acest proiect, cât de mult m-aș strădui pentru a deveni implicat?”
Recunoaște mai degrabă eșecul, pentru a începe succesul
Îmi amintesc de un prieten care nu s-ar fi oprit niciodată să ceară indicații, pentru că nu putea să recunoască niciodată că s-a rătăcit. Așa că pierdeam timp și energie conducând în cerc, fără să ajungem nicăieri – întruchiparea unei activități neesențiale.
Numai când recunoaștem că am făcut o greșeală angajându-ne față de ceva putem să facem din greșeală o parte din trecutul nostru. Pe de altă parte, când rămânem în negare, continuăm să ne învârtim în cerc fără rost. Nu ar trebui să fie nicio rușine în a recunoaște o greșeală; până la urmă, nu recunoaștem decât că acum suntem mai înțelepți decât eram cândva.
Obține o a doua opinie, neutră
Când devenim atât de atașați emoțional de încercarea de a forța ceva ce pur și simplu nu se potrivește, am putea adesea să beneficiem de prezența unui interlocutor. Cineva care nu este implicat emoțional în situație și care nu e afectat de alegerea pe care o facem poate să ne dea permisiunea de a înceta să forțăm ceva ce e limpede că nu funcționează.
Odată, am irosit luni de efort încercând să forțez un proiect care pur și simplu nu funcționa. Uitându-mă în urmă, cu cât mă străduiam mai mult, cu atât mai tare se înrăutățea situația. Dar răspunsul meu irațional era să investesc și mai mult. „Pot să-l fac să funcționeze!” mă gândeam eu. Nu voiam să accept că-mi irosisem eforturile. În cele din urmă, i-am împărtășit frustrarea unui prieten care avea avantajul de a fi izolat din punct de vedere emoțional de proiect – cineva care nu era împovărat de costurile irecuperabile și putea să-mi evalueze decizia dintr-o anumită perspectivă. După ce m-a ascultat, mi-a spus: „Nu ești însurat cu acest proiect.” Și, cu acele cuvinte simple, mi s-a oferit libertatea de a înceta să investesc în ceva neesențial.
Ascultă audiobookul „Esențialismul. Disciplina de a urmări mai puțin” de Greg McKeown în lectura lui Cosmin Șofron și vei auzi alte 5 metode interesante pentru a evita orice capcană a angajării în acțiunile care te fac să regreți mai târziu că ți le-ai asumat.