Vă jucați când munciți?

Vă jucați când munciți?

25.05.2017

Joaca definită ca fiind orice facem doar pentru bucuria de a face, și nu ca mijloace în urmărirea unui scop – fie că e vorba de a înălța un zmeu, a asculta muzică sau a arunca o minge de baseball –, ar putea să pară o activitate neesențială. Ea este tratată adesea în acest fel.

 

Stuart Brown, fondatorul Institutului Național pentru Joacă, a studiat ceea ce se numește istoricul de joacă pentru șase mii de persoane și a conchis că joaca are puterea de a îmbunătăți semnificativ orice, de la sănătatea personală la relații, educație și abilitatea organizațiilor de a inova. „Joaca - spune el – duce la maleabilitatea, adaptabilitatea și creativitatea creierului.” Așa cum descrie el succint: „Nimic nu activează creierul ca joaca.”

 

Joaca ne dezvoltă mintea în moduri care ne permit să explorăm: să generăm noi idei sau să vedem idei vechi într-o lumină nouă. Ne face mai curioși, mai conectați la ceea ce este nou, mai angajați.

 

Joaca este fundamentală pentru a trăi calea esențialistului, căci alimentează explorarea în cel puțin trei moduri specifice:

 

1. În primul rând, joaca lărgește gama de opțiuni disponibile pentru noi. Ne ajută să vedem posibilități pe care altfel nu le-am fi văzut și să facem conexiuni pe care altfel nu le-am fi făcut. Ne deschide mintea și ne lărgește perspectiva. Ne ajută să contestăm presupunerile vechi și ne face să fim mai receptivi la idei netestate.

 

Ne permite să ne extindem propriul flux de conștiință și să inventăm noi povești. Sau, așa cum spunea cândva Albert Einstein: „Când mă examinez pe mine și metodele mele de gândire, ajung la concluzia că darul fanteziei a însemnat pentru mine mai mult decât talentul meu de a asimila cunoștințe pozitive.”

 

2. În al doilea rând, joaca este antidotul împotriva stresului, iar asta este foarte important, fiindcă stresul, pe lângă faptul că este dușmanul productivității, poate, de fapt, să blocheze părțile creative, iscoditoare și exploratoare ale creierului nostru.

 

Descoperirile recente sugerează că stresul crește activitatea în partea creierului care monitorizează emoțiile (amigdala), în timp ce reduce activitatea în partea responsabilă cu funcțiile cognitive (hipocampul)– rezultatul fiind, de fapt, că nu mai putem, pur și simplu, să gândim clar.

 

3. În al treilea rând, așa cum explică Edward M. Hallowell, un psihiatru specializat în știința cerebrală, jocul are un efect pozitiv asupra funcției executive a creierului. „Funcțiile executive ale creierului – scrie el – includ planificarea, stabilirea priorităților, programarea, anticiparea, delegarea, deciderea, analizarea – pe scurt, majoritatea abilităților pe care trebuie să le stăpânească orice director pentru a excela într-o afacere.”

 

Joaca stimulează și părțile creierului implicate de raționamentul atent, logic, și pe cele implicate în explorarea lipsită de griji, liberă. Având în vedere asta, n-ar trebui să fie deloc surprinzător faptul că principalele progrese ale gândirii au avut loc în timpul jocului. Hallowell scrie: „Columb se juca atunci când i s-a născut în minte ideea că lumea este rotundă. Newton se juca în mintea sa când a văzut mărul și a conceput brusc forța gravitațională. Watson și Crick se jucau cu formele posibile ale moleculelor de ADN când au dat peste elicea dublă. Shakespeare s-a jucat cu pentametrul iambic toată viața sa. Mozart abia dacă avea vreun moment în care era treaz și nu se juca. Experimentele de gândire ale lui Einstein sunt exemple strălucite ale minții care e invitată să se joace.”

 

Jocul înseamnă permisiunea de a experimenta, a testa și a crea idei noi într-un mediu în care este permis eșecul și riscul (în principal prin plasarea de foarte puține constrângeri și limitări asupra a ceea ce este de făcut). Cheia succesului este creația și dorința de a atinge standarde foarte ridicate, având libertatea de a ajunge în mod propriu la acel nivel.

 

Oliver Wendell Holmes Sr. sintetizează: „Oamenii nu încetează să se joace pentru că îmbătrânesc; ei îmbătrânesc pentru că nu se mai joacă.”

 

Articol elaborat pe baza informațiilor existente în cartea „Esențialismul. Disciplina de a urmări mai puțin”, de Greg McKeown.

Leave a Comment