S-ar putea să existe momente în viață când oamenii sunt atât de neformați, încât au nevoie să folosească valorile ca pe un exoschelet, care să îi țină pentru a nu se prăbuși. Dar ceva este profund în neregulă, dacă astfel de momente apar frecvent la maturitate. Încercarea de a trăi viața altuia sau de a trăi după o normă abstractă va eșua invariabil – și ar putea face chiar mult rău.

Vocația nu vine din voință, ci din ascultare. Vocația nu reprezintă un țel pe care îl urmăriți, ci o chemare pe care o auziți. Înainte să-i puteți spune vieții ce vreți să faceți cu ea, trebuie să o ascultați când ea vă spune cine sunteți. Trebuie să ascultați de adevărurile și valorile din centrul propriei identități, nu de standardele după care ar trebui să trăiți – ci de standardele după care n-aveți cum să nu trăiți, dacă vă trăiți propria viață.

Sufletul este asemănător unui animal sălbatic: dur, rezistent, inteligent, independent și, totodată, extrem de timid. Dacă doriți să vedeți un animal sălbatic, ultimul lucru pe care ar trebui să-l faceți ar fi să dați buzna în pădure, strigând după făptura aceea să iasă la lumină. Dacă sunteți dispuși să intrați în liniște în pădure și să stați așezați câteva ore la rădăcina unui copac, animalul pe care-l așteptați s-ar putea să apară, iar voi veți zări cu coada ochiului prețioasa creatură pe care o căutați.

Parker J. Palmer a aflat prima dată despre vocație crescând în biserică. Declară că prețuiește multe la tradiția religioasă în care a fost crescut, dar ideea de „vocație” pe care a preluat-o din acele cercuri a creat o deformare, până când a devenit destul de puternic ca să scape de ea. (Este vorba de ideea că vocația sau chemarea, vine de la o voce din afară, o voce cu exigențe morale, care cere să deveniți ceva ce nu sunteți încă: cineva diferit, cineva mai bun, cineva aflat dincolo de limitele voastre).

Încă de la început, viața lasă indicii spre individualitate și vocație, deși indiciile pot fi greu de descifrat. Dar să încercați să le interpretați merită pe deplin osteneala – mai ales dacă aveți 20, 30 sau 40 de ani, simțindu-vă cu desăvârșire pierduți, după ce ați tot rătăcit sau ați fost târâți departe de propriile daruri înnăscute.

Este important să se facă distingerea dintre două tipuri de limitări: cele care aparțin individualității și cele care sunt impuse de către oamenii sau forțele politice hotărâte să îi țină pe ceilalți „la locul lor”.

Parker J. Palmer: „Dumnezeul pe care îl cunosc eu nu ne cere să ne supunem unei norme abstracte a sinelui ideal. Dumnezeu nu ne cere decât să ne cinstim natura creată, care presupune atât limite, cât și potențialuri. Atunci când nu reușim să facem acest lucru, intervine realitatea – intervine Dumnezeu – iar un drum se închide în urma noastră.”

Mai mult

Etichete: #spiritualitate