Dragostea înnobilează caracterul

Dragostea înnobilează caracterul

07.11.2017

Dragostea este o forță morală care face o persoană să devină mai profundă, organizând mințile umane în jurul altor suflete și înălțându-le astfel încât să fie capabile de acte mărețe de devotament.

Și, într-adevăr, dacă ne uităm la dragoste în cea mai pasională fază a sa, vedem că dragostea face adesea câteva lucruri-cheie pentru a reorienta sufletul.

 

Dragostea ne face umili.

 

Ne amintește că nici măcar nu ne putem controla. În majoritatea culturilor și civilizațiilor, dragostea este descrisă în povestiri și legende ca o forță externă – un zeu sau un demon – care vine și pune stăpânire pe o persoană, reînnoind totul în interior. Este Afrodita sau Cupidon. Dragostea e descrisă ca o nebunie delicioasă, un foc violent, o frenezie dumnezeiască.

Nu construim dragostea; ne îndrăgostim, fără să putem controla asta. Este ceva primordial, și de asemenea ceva ce ne aparține în mod vădit, încântător și îngrozitor, este o forță galvanică pe care nu o putem plănui, programa sau determina.

 

Dragostea este ca o armată invadatoare care îți amintește că nu ești stăpânul casei tale. Te cucerește încet, încet, reorganizându-ți nivelul de energie, reorganizându-ți tiparul de somn, reorganizându-ți subiectele de conversație și, către sfârșitul procesului, reorganizând țintele dorinței tale sexuale și chiar concentrarea atenției. Când ești îndrăgostit, te gândești în continuu la cel îndrăgit. Mergi prin mulțime și crezi că îl vezi într-o formă vag familiară la fiecare câțiva metri. Treci de la euforie la tristețe și îți fac rău neglijările despre care știi că probabil sunt triviale sau iluzorii. Dragostea este cea mai puternică armată pentru că nu întâmpină nicio rezistență. Când invazia este numai pe jumătate completă, cel invadat tânjește să fie învins, cu teamă, dar cu totul și în întregime.

 

Dragostea este abandon.

 

Îți dezvălui cele mai profunde vulnerabilități și renunți la iluziile tale de stăpânire de sine. Această vulnerabilitate și dorința de a primi sprijin se pot manifesta în feluri mărunte.

Dragostea depinde de dispoziția fiecărei persoane de a fi vulnerabilă și adâncește acea vulnerabilitate. Funcționează pentru că fiecare își expune goliciunea, iar celălalt se grăbește să o întâmpine.

 

Dragostea descentrează sinele.

 

Dragostea te scoate din starea naturală a iubirii de sine. Dragostea îi face pe ceilalți oameni mai vii pentru tine decât ești tu pentru tine însuți.

 

Persoana îndrăgostită poate crede că își caută fericirea personală, dar asta e o iluzie. Ea caută de fapt fuziunea cu altcineva, iar când fuziunea contrazice fericirea, va alege probabil fuziunea. Dacă persoana superficială trăiește în micimea propriului eu, o persoană îndrăgostită descoperă că bogățiile supreme nu sunt în interior, ci sunt acolo, în cel îndrăgit și în împărțirea destinului cu cel îndrăgit.

 

Dragostea înseamnă supunere, nu decizie.

 

Dragostea cere să te predai poetic unei puteri inexplicabile fără să socotești costul. Dragostea îți cere să ignori gândirea condiționată, să îți reverși dragostea cu toată forța și să nu o măsori în linguri. Pentru tine, celălalt are o magie pe care alții nu o văd.

Pentru tine, locurile unde a înflorit dragostea pentru prima oară capătă un înțeles sacru pe care alții nu îl percep. Datele din calendar când v-ați sărutat prima oară și ați schimbat primele cuvinte capătă aura unor zile sfinte. Emoțiile pe care le simți nu pot fi exprimate cum trebuie în proză, ci numai prin muzică și poezie, prin priviri și atingeri. Cuvintele pe care le schimbi sunt atât de ridicole și de elaborate încât trebuie să le păstrezi pentru tine. Ar suna nebunește dacă ar fi transmise prietenilor tăi, la lumina zilei.

 

Dragostea îmblânzește.

 

Cu toții știm oameni care erau nestatornici și blindați pe viață înainte să se îndrăgostească. Dar în toiul acelei stări de motivație dulce și vulnerabilă, comportamentul lor s-a schimbat. Pe la spatele lor spunem că strălucesc de dragoste. Carapacea homarului a fost înlăturată, scoțând carnea la lumină. Asta i-a făcut mai înfricoșați și mai expuși la vătămare, dar și mai buni, mai capabili de a trăi viața ca pe o ofrandă.

 

Dragostea îndeamnă oamenii să slujească.

 

Dacă ea începe cu o mișcare descendentă, săpând învulnerabilitatea sinelui, expunând goliciunea, se sfârșește cu o mișcare activă ascendentă. Stârnește o energie și o dorință extraordinare de a sluji. Îndrăgostitul cumpără mici cadouri, aduce un pahar din cealaltă cameră, vine cu un șervețel când celălalt e răcit, conduce în trafic pentru a-l lua pe cel drag de la aeroport. Dragostea înseamnă să te trezești noapte de noapte ca să alăptezi, să trăiești an de an pentru a crește pe cineva. Înseamnă să îți riști și să îți sacrifici viața într-o bătălie pentru amicul tău.

 

Dragostea ne înnobilează și ne transformă. Oamenii nu se află atât de des pe cât și-ar dori să fie în această stare de spirit. În niciun alt angajament nu sunt atât de multe șanse ca oamenii să alunece dincolo de logica interesului personal și a angajamentelor necondiționate care se manifestă în actele zilnice de afecțiune.

 

Dar este una dintre căile cele mai bune pe „Drumul spre caracter”.

 

Leave a Comment