Acest site folosește module cookie.

Unele dintre aceste module cookie sunt esențiale, în timp ce altele ne ajută să ne îmbunătățim experiența prin furnizarea de informații despre modul în care site-ul este utilizat.

Pentru informații mai detaliate despre cookie-urile pe care le folosim, vă rugăm să consultați Politica de confidentialitate

Acceptați setările curente

Fii sincer o clipă… Ești fericit? Cât de solidă este fundația vieții tale?

Admin ACT si Politon 23.10.2019 0 Comentarii

Există o poveste foarte frumoasă care circulă pe internet despre marele actor și caricaturist Horațiu Mălăele. După părerea mea, ea reprezintă cea mai succintă și mai convingătoare lecție despre încrederea în sine pe care am citit-o vreodată. Ea sună cam așa:


“Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea în viață. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toți cei din jur râdeau de mine – profesori și copii, eram numit „prostu’ clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic. Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns și a vorbit puțin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: „Tu ești un geniu.” Iar eu am început să fiu.” (Sursa Wikipedia)

 

Este povestea pe care o am mereu în minte de câte ori fiul meu, elev în clasa I, face câte o literă sau vreun cuvânt pocit pe caietul de clasă, iar eu îmi mușc limba și îi spun cu un aer convins, „E foarte bine!”, „Poți și mai bine!”, iar el capătă curaj și chiar începe să „picteze” litere meșteșugite pe caiet, făcându-mă mândră deopotrivă și de mine și de el… 

 

Mă bucur că am avut parte la timpul potrivit de această poveste pilduitoare despre Horațiu Mălăele, dar și că „mi-au ieșit în cale” de-a lungul ultimilor ani câteva cărți din care am avut multe de învățat despre mine și despre grava lipsă de încredere cu care m-am confruntat în copilărie și chiar mai târziu în adolescentă, dar și despre cum aș putea să îl scutesc pe fiul meu de povara neîncrederii în forțele proprii. 

 

Una din acele cărți este „Secretele supreme ale încrederii depline în sine” scrisă de doctorul în psihologie comportamentală Dr. Robert Anthony. Este o carte din care ai multe de învățat despre originile neîncrederii în sine, dar și a stimei ridicate de sine, despre diferitele tipuri de vină pe care le poți cunoaște de-a lungul vieții, dar și despre moralitate și mai ales despre cum îți poți recăpăta încrederea în sine. 

 

 

Cartea lui Dr. Robert Anthony te va face să conștientizezi originea problemelor tale ca adult legate de încrederea în sine, dar și faptul că, în calitate de părinți suntem fie sisteme de propulsie pentru copiii noștri, fie buldozere care dărâmă fără milă și apoi calcă cu șenilele peste încrederea și așa fragilă a copiilor noștri. 

 

Este cartea care te va pune pe gânduri încă de la început amintindu-ți de Shakespeare și celebra lui zicere „Știm ce suntem, însă nu și ceea ce am putea fi”, care, în contextul discuției de față ar putea fi completată  cu… dacă am avea mai multă încredere în noi înșine…

 

Vei învăța astfel să le oferi copiilor tăi, iubire, încurajare și recunoaștere mai des, și să le spui mai rar că sunt „răi”, „nerecunoscători” și „obraznici”, să nu îi mai compari cu copiii vecinilor, colegilor sau rudelor pentru că asta nu va face decât să le sporească un sentiment de inferioritate pe care probabil că deja îl au, vei conștientiza faptul că punând mult prea mult preț pe valorile materiale și vorbind mult prea des despre ele în fața copiilor tăi riști ca aceștia să ajungă să „cheltuiască bani pe care nu-i au pe lucruri de care nu au nevoie pentru a impresiona oameni pe care nu-i cunosc”. 

 

Vei învăța de asemenea că micuții nu se cresc cu un sistem foarte precis de recompense și pedepse, pentru că aceasta reprezintă calea sigură către o stimă scăzută de sine, că greșelile trebuie să le fie permise la vârsta lor fragedă pentru că  prin ele se învață și că comportamentul părinților „prea permisiv” sau „prea posesiv” îi transformă pe copii în persoane cu handicap emoțional.

 

Citind, îți vei aduce probabil aminte de copilul timid și neîncrezător care ai fost, care nu a avut niciodată curaj să facă nimic sau să zică nimic, de frică să nu fie readus brutal la tăcere cu vreo replică glacială de genul: „Ce știi tu mucosule?”, „Ia vezi-ți tu de treaba ta” sau „Ia n-o mai face tu pe deșteptul și taci din gură.” 

 

Noi cei din generațiile X și Y am crescut în modul imaginat de părinții noștri, care nu erau bombardați ca acum cu tot felul de cărți de parenting și sfaturi venite de la psihologi și pedagogi, care mai de care mai apți și mai îndreptățiți să le spună părinților cum să își crească copiii. 

 

Partea proastă e că, oricât de exagerat li s-ar părea părinților noștri acum acest trend de a-ți crește copilul după cum dictează X sau Y specialist în parenting, noi avem nevoie de ei, pentru că mulți dintre noi avem modele total greșite despre cum se cresc copiii lăsate moștenire chiar de ei, de părinții noștri. De aceea avem sechele comportamentale pe care, fără puțin ajutor, le vom transmite negreșit copiilor noștri. 

Instruiți mereu să ne ținem gura, desconsiderați și puși la punct de fiecare dată când încercam să ne manifestăm personalitatea, nu e de mirare că la maturitate ne-au „năpădit” frustrările, complexele, teama, anxietatea și neîncrederea, fără să ne dăm seama măcar de unde vin toate aceste stări. Ne-am trezit astfel oameni mari „refugiați” în spatele câte unui birou drăguț, ținându-ne viața ocupată cu vreun jobuleț călduț, având însă capul plin cu aceleași visuri mărețe din copilărie în care făceam ce doream, ce ne plăcea, cum ne plăcea, și mai ales, eram fericiți. Dar rămânem în continuare temători că nu vom reuși să le ducem vreodată la îndeplinire, pentru că un X sau un Y „binevoitor” a dărâmat cu buldozerul la un moment dat încrederea măreață cu care am venit în bagaje când ne-am născut pe acest pământ… 

 

Însă starea aceasta de fapte nu ar trebui să mai persiste. Pentru că, așa cum spune Dr. Robert Anthony în cartea mai sus menționată, cel mai distructiv aspect al stimei scăzute de sine este faptul că o lăsăm moștenire de la o generație la alta, contaminându-i astfel pe copiii noștri cu propria stimă scăzută de sine. Iar ei, probabil, la rândul lor vor face același lucru când vor avea copii. Putem rupe oare acest lanț al slăbiciunilor, vindecându-ne de lipsa de încredere pentru a fi noi înșine mai împliniți și mai fericiți și apoi pentru a le da copiilor noștri șansa de a crește lipsiți de complexe și frici?

 

Dr. Robert Anthony este de părere că putem face asta. Putem să ne recăpătăm încrederea deplină în sine cu condiția să vrem să facem acest lucru. Desigur că la început, schimbarea ni se va părea grea, dacă nu imposibilă, dar asta doar dacă ne vom gândi direct la rezultatul final raportându-ne la starea noastră actuală. Dar dacă ne vom gândi asemenea înțelepților chinezi, că orice călătorie începe cu un prim pas, altfel spus, la faptul că orice schimbare mare este alcătuită din mai multe schimbări mai mici, atunci nu doar recăpătarea încrederii în sine, ci orice altă schimbare, ni se va părea un fleac. 

 

Descoperă cele 14 secrete ale încrederii depline în sine propuse de Dr. Robert Anthony în:

 

Secretele supreme ale încrederii depline în sine 

 

Și fă un prim pas spre cel (cea) care ai putea să devii, meditând o clipă la faptul că:

 

„La suprafață, s-ar părea că mulți oameni au o stimă de sine pozitivă sau ridicată. Însă nu așa stau lucrurile întotdeauna. Una dintre tragediile vremurilor noastre îi privește pe acei lideri, învățători, inventatori, artiști și oameni care au adus mari contribuții omenirii, însă care, în ciuda acestui fapt, tot au o stimă de sine scăzută. Unii dintre cei mai admirați oameni din istorie au devenit dependenți de droguri și de alcool și s-au sinucis, doar pentru a scăpa de un sine pe care nu au putut niciodată să îl accepte cu adevărat și pe care, adesea, au ajuns să-l urască. Dezvoltarea unei stime de sine pozitive nu are importanță doar pentru că astfel poți să fii fericit; ea este fundația pe care trebuie să-ți construiești întreaga viață.”

 

Leave a Comment