Valentin (Vlădica) a fost hirotonit preot pe 2 februarie 1921. Apoi, în acele vremuri de prigoană pentru Biserica Rusă, aceasta ducea lipsă de păstori, astfel Valentin a intrat în monahism, a luat numele Luca și a fost hirotonit episcop.

Tatăl său era catolic, foarte evlavios. Mama sa nu mergea la biserică, dar se ruga acasă cu osârdie. Cei doi frați ai săi nu dădeau semne de religiozitate, totuși mergeau mereu la scoaterea Epitafului și erau nelipsiți la Utrenia Paștilor. Din copilărie, a avut pasiunea desenului, absolvind odată cu gimnaziul, scoala de artă din Kiev.

Concepția corectă despre învățătura lui Hristos, și-a format-o citind Noul Testament, pe care, după bunul obicei vechi, îl primise de la directorul gimnaziului odată cu înmânarea atestatului de maturitate, drept tovarăș de drum în viață. Nimic însă nu s-a putut compara în privința uriașei impresii făcute asupra sa cu acel loc din Evanghelie în care Iisus, arătându-le ucenicilor câmpul cu grâne coapte, le-a grăit: „Secerișul este mult, iar lucrătorii puțini: deci, rugați pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său” (Matei 9, 37-38)

A devenit medic, iar după ce a primit diploma, colegii l-au întrebat cu ce are de gând să se ocupe. Când a răspuns că este hotărât să devină medic de țară, aceștia au spus uimiți: „Cum, dumneavoastră să fiți medic de țară? Doar sunteți savant de vocație!”

Însă nu a putut deveni medic de țară imediat, întrucât în acele timpuri era în desfășurare războiul ruso-japonez. Și-a început activitatea în chirurgie militară, într-un spital militar de campanie al Crucii Roșii din Kiev. Nu a fost, totuși, medic militar propriu-zis și niciodată nu a purtat uniformă.

Cu privire la felul în care se raporta arhiepiscopul Luca la munca sa, este grăitoare următoarea scrisoare către soţie: „Din Moscova nu vreau să plec mai înainte de a lua de la ea lucrurile de care am nevoie: cunoştinţele şi abilitatea de a lucra ştiinţific. După obiceiul meu, nu am măsură în muncă şi deja sunt extenuat... Iar munca ce îmi stă înainte este mare: pentru dizertaţie trebuie să învăţ limba franceză şi să parcurg vreo cinci sute de lucrări în limbile franceză şi germană. Pe lângă asta, trebuie să lucrez mult pentru examenele de doctorat... În orice caz, nu voi putea deveni doctor în medicină înainte de ianuarie 1910, şi asta numai dacă în tot acest răstimp voi fi liber de orice altă ocupaţie. Înschimb, după aceea voi avea înainte perspective largi…”

„Odată am fost chemat noaptea la un interogatoriu care s-a prelungit vreme de două ore. Acesta a fost condus de un cekist foarte important, care mai apoi a ocupat un post de marcă în GPU-ul moscovit ( potrivit lui M. Popovski, acesta era Peters «nota redacției ruse»). El m-a interogat cu privire la vederile mele politice şi raportarea mea la puterea sovietică. Auzind că am fost dintotdeauna un democrat, a pus problema decis: «Ei bine, cine sunteţi dumneavoastră: prietenul nostru sau adversarul nostru?». Eu am răspuns: «Şi una şi alta. Dacă nu aş fi fost creştin, probabil că aş fi devenit comunist. Dar dumneavoastră aţi pornit prigoană împotriva creştinismului şi, ca atare, fireşte că nu vă sunt prieten.»”

Pentru o vreme a fost lăsat în pace şi din beci a fost mutat într-un loc mai confortabil. Era ţinut într-o curte mare amenajată în pripă ca închisoare GPU împreună cu dependinţele sale. La interogatoriile ce au urmat, a fost acuzat în mod stupid că ar fi avut legături cu cazacii din Orenburg, punându-i-se în spate şi alte născociri.

Mai înainte de a fi trimis în exil, Vlădica Luca a reuşit să-i scrie comisarului poporului pentru cultură, A.V. Lunacearski, care diriguia de asemenea ştiinţa şi problemele editoriale. I-a cerut comisarului nu libertate şi nici o judecată corectă. El şi-a exprimat numai dorinţa ca pe coperta viitoarei monografii medicale să fie menţionat alături de numele autorului şi cinul lui duhovnicesc. Lunacearski a răspuns printr-un refuz hotărât. O editură de stat sovietică nu putea scoate cărţile unui episcop. Vlădica avea să arate mai târziu, în exil, cu multă amărăciune, studentului medicinist F.I. Nakladov răspunsul bătut la maşină al comisarului poporului.

„Împotriva stăpânirii rânduite de Dumnezeu pentru păcatele noastre să nu vă răsculaţi defel şi să vă supuneţi ei cu smerenie întru totul.”

Povestea incredibilă a vieții Sfântului Luca al Crimeii, o puteți asculta în totalitate în cadrul audiobookului.

”Voi întrebaţi cu nedumerire, poate că în inima voastră se strecoară îndoiala:«Oare chiar este uşor jugul lui Hristos?» Iar eu vă spun: «Da, da! Uşor, din cale-afară de uşor». Dar de ce uşor? De ce este uşor să mergi în urma Lui pe calea cea spinoasă? Fiindcă nu vei fi singur, istovit de puteri, ci te va însoţi Însuşi Hristos; fiindcă harul Lui cel nemăsurat îţi va întări puterile când te vei chinui sub jugul Lui, sub sarcina Lui,fiindcă El Însuşi te va sprijini, te va ajuta să porţi această sarcină, această cruce.”

În anul 1954, după decretul din iulie al Comitetului Central al PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice) „cu privire la îmbunătățirea propagandei ateiste”, a început un nou val de prigoane împotriva bisericii. Șicanarea și arestarea credincioșilor, jignirile aduse în public preoților, închiderea bisericilor, împiedicarea desfășurării praznicelor bisericești de către oamenii de bine le aminteau celor din generația veche de evenimentele anilor 1920-1930. Oameni care întrețineau corespondență cu Vlădica, erau urmăriți. Ingineril I.Ia. Borisov a fost convocat la KGB-ul din Tambov din pricina corespondenței întreținute de soția lui cu arhiepiscopul Luca al Crimeii. Corespondența atingea probleme atât religioase cât și personale, dar inginerului i s-a spus că dacă soția lui, Sofia Ivanovna, nu va înceta să corespondeze cu omul bisericii, el va fi dat afară din uzina de cazane și nu va mai găsi de lucru în Tambov, iar copiii lui, studenți, vor fi de asemenea dați afară din facultate.

La Simferopol a apărut un nou post: fotograful de biserică. Acesta făcea zilnic turul bisericilor și îi fotografia din față pe cei prezenți acolo. Unii, temându-se de persecuții, au încetat să mai vină la biserică, iar celorlalți li se făceau dosare. Acolo, în decembrie 1954, a avut loc un congres al preoților. Arhiepiscopul Luca a prezentat o comunicare în care arăta că din 58 de biserici în Crimeea mai rămăseseră 49 și alte două erau în primejdie.

Pe arhiepiscop îl aşteptau noi necazuri: se prelungea greaua luptă pentru biserici cu împuternicitul în problemele Bisericii. A fost fabricat un protocol „ingineresc” în vederea închiderii catedralei din Evpatoria: clădirea, pasămite, era în pericol şi nu întrunea condiţiile necesare pentru exploatare. Brigada de muncitori trimisă de împuternicit a săpat lângă fundaţia bisericii aproape până la bază şi au „descoperit” o „avarie”. Vlădica Luca a început să protesteze, a telegrafiat la Patriarhie. Au venit doi ingineri, au examinat catedrala, au alcătuit un nou act, care spunea că fundaţia este absolut integră şi sigură. Cu toate astea, împuternicitul a închis catedrala, autorităţile locale au dat jos în pripă cupolele şi au plasat în clădirea „periculoasă” propriile depozite şi birouri.

Vlădica îi scria fiului său în vara anului 1956: „Treburile bisericeşti merg din ce în ce mai greu, bisericile sunt închise una după alta, preoţi nu sunt îndeajuns şi numărul lor se tot împuţinează”. El i-a scris fiului deseori: „Sunt ocupat până peste cap cu probleme eparhiale din cele mai împovărătoare şi neplăcute”. „Treburile eparhiei merg din ce în ce mai greu, ajungând pe alocuri până la răzvrătiri făţişe împotriva autorităţii mele arhiereşti. Îmi este greu să îndur toate acestea la cei optzeci şi doi de ani şi jumătate ai mei - însă, nădăjduind în ajutorul lui Dumnezeu, continui să port această grea povară”. „A venit un membru al Sovietului pentru problemele Bisericii Ortodoxe pentru a verifica plângerile împotriva împuternicitului; nici această venire a lui n-a adus ceva bun. Am înţeles: plângerile mele dau slabe rezultate.

În necrologul publicat în Revista Patriarhiei Moscovei (1961, nr. 8), Biserica Rusă cinstea pomenirea arhiepiscopului Luca în astfel de cuvinte: „Până la sfârşitul zilelor sale şi-a păstrat sufletul viu, gata să ajute, fermecător, plin cu gingaşă dragoste de oameni... Şi iată, a venit vremea plecării lui. A plecat de la noi ca să se poată înfăţişa Domnului şi să dea răspuns pentru sine şi pentru numeroasa lui turmă. Trăind pe pământ, lupta cea bună s-a luptat, călătoria a săvârşit, credinţa a păzit (2Timotei 4, 7), iar acum, îndrăznim să credem, Domnul i-a gătit în cer cununa dreptăţii...ca unuia ce a iubit arătarea Lui (2 Timotei 4, 8)”

Nae Alexandru

Nae Alexandru s-a născut pe 23 ianuarie 1977. A absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București în 1999 la clasa profesorului Mircea Albulescu. De asemenea a absolvit și la Universitatea Media, specializarea – regie film, la clasa prof. Șerban Marinescu.

Din anul 2000 a fost angajat la Teatrul Evreiesc de Stat din București, iar din 2007 este actorul Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”.

A fost distribuit în numeroase piese de teatru, din care amintim câteva: „Unchiul Vanea” (de A.P. Cehov); „Micii burghezi” (Maxim Gorki); „Livada de vișini” (A.P. Cehov); „Doctor fără voie” (Moliere).

Nae Alexandru spune că niciodată nu s-a gândit să facă altă meserie decât aceea de actor: „Eram înnebunit după Louis de Funes, imitam perfect orice actor de la Bibanu’ la Jean Constantin, le știam filele pe dinafară…Am terminat facultatea la 22 de ani…să fii actor la 22 de ani e o chestie senzaţională. Mi-am zis că văd eu ce-o să fac. Am plecat, mi-am făcut vacanţa cu iubita deatunci şi m-am întors în toamnă în Bucureşti, acasă. Şi am început să bat la uşile teatrelor. Nu mi-a deschis nimeni nicio uşă. Nu mă ştiţi din facultate? Da, da, vino mâine. Poimâine – vino răspoimâine... de unde? Şi-am ajuns la Horia Popescu, care mi-a zis: dragă, ce săţi dau eu ţie să joci? Eu montez la Naţional, te halesc ăştia pe-aici. La cine-ai terminat? La Albulescu. Aoleo, eu l-am făcut actor pe Albulescu, eu i-am dat să joace. Şi m-a băgat Horia Popescu într-un spectacol, “Moartea unui comis voiajor”, în figuraţie. Ieşeam de sub scenă şi ziceam: sunt colegul fiului dvs. Şi el zicea: bravo, bravo, vă dau voie să vă jucaţi fotbal în spatele casei. Ne duceam în spatele decorului şi băteam mingea. Asta a fost primul meu rol „mare” la Naţional. Şi după aceea am mai colaborat la “În numele trandafirului”, tot în figuraţie. M-am dus apoi la un concurs la Braşov, la Teatrul dramatic, unde era director Mircea Cornişteanu. După concurs m-a chemat în birou şi mi-a zis: bravo, ai luat concursul, dar noi suntem la sfârşitul lui februarie şi te-angajez în septembrie. Şi i-am zis: şi ce fac până-n septembrie? Păi n-am ce să fac cu tine acum, că eu fac doar Gaiţele, distribuţia e făcută, nu am în ce să te bag! Asta e, ne vedem în toamnă. Şi am venit la Bucureşti, mai panicat...” (Nae Alexandru într-un interviu evz.ro)

În colaborarea cu ACT și Politon, Nae Alexandru este naratorul următoarelor cărți audio:

• Dorințe împlinite;
• Școala vieții;
• Cele 7 obișnuințe ale oamenilor extraordinar de eficace;
• EU SUNT Dorințe împlinite;
• O poveste magică;
• Regatul piticilor;
• Am iubit pătimirea;
• Vedenia;
• Urâtul.