Walden sau Viața în pădure. Cum ar fi să trăiești doi ani în sălbăticie? - Carte Tiparita
Henry David Thoreau; 

Walden sau Viața în pădure / Walden; or, Life in the Woods de Henry David Thoreau este o carte din vremurile când scriitorii și poeții creau idei profunde și consistente, nu doar le preluau și le reinterpretau. O carte de acum două secole care poartă în ea amprenta unei gândiri creative pe cât de prolifice, pe atât de surprinzătoare. Un produs clasic al literaturii americane, aparținând unuia dintre reprezentanții cei mai de seamă ai curentului transcendentalist, care va plăcea în egală măsură tinerilor, dar și cititorilor trecuți de prima tinerețe.

Absolvent de Harvard, Henry D. Thoreau „și-a permis” acum 174 de ani extravaganța de a se retrage să trăiască în pădure, într-o căbănuță, timp de doi ani și două luni, pe malul lacului Walden din Concorde, Massachusetts. Traiul simplu din acest peisaj bucolic pare a fi fost pentru Thoreau un izvor nesecat de inspirație. Ideile profunde și consistente, care își mențin perfect actualitatea și astăzi, abundă în această carte care îți va oferi pentru moment senzația că tu însuți te-ai retras departe de lumea disprețuitoare, arogantă și sfidătoare de astăzi.

„M-am dus în pădure pentru că am vrut să trăiesc deliberat, să dau piept numai cu faptele esențiale ale vieții și să văd dacă nu puteam învăța ce avea ea să-mi spună, ca să nu descopăr, când voi ajunge să mor, că nu am trăit. Nu voiam să trăiesc ceea ce nu era viață, căci viața e mult prea scumpă. Nici nu voiam să practic resemnarea, dacă nu era nevoie. Am vrut să trăiesc profund și să sug toată măduva vieții, să trăiesc într-un mod atât de bărbătesc și într-un mod atât de spartan, încât să înfrâng tot ce nu era viață, să cosesc o brazdă lată chiar de lângă pământ, să înghesui viața într-un colț și s-o reduc  la termenii ei cei mai simpli, și dacă s-ar fi dovedit josnică, să scot toată josnicia adevărată din ea  și să o arăt omenirii, sau dacă era sublimă, s-o cunosc prin experiență și să pot spune adevărul despre ea în următoarea mea plimbare. Căci cei mai mulți oameni sunt nesiguri dacă ea este a diavolului sau a lui Dumnezeu și au conchis cam în grabă că țelul principal al omului pe lumea asta este să-L sl ăvească pe Dumnezeu și să se bucure veșnic de el.”

Autorul a urmărit două obiective prin acest experiment: scrierea primei sale cărți (A Week on the Concord and Merrimack Rivers) și efectuarea unui experiment economic pentru a vedea dacă ar fi posibil să trăiască lucrând o zi pe săptămână și dedicând celelalte șase zile preocupărilor „transcedentale”. 

Inițial, Thoreau a început să scrie Walden în 1846 ca un răspuns la întrebările celorlalți cu privire la ceea ce făcea în pădure. După întoarcerea sa în oraș, a publicat „A Week on the Concord and Merrimack Rivers” în 1849 și „Walden” în 1854.

Henry David Thoreau s-a născut într-o familie de americani din Concord, Massachusetts, tatăl său îndeletnicindu-se cu confecționarea de stilouri. Poate nu întâmplător, cel de-al treilea, din cei patru copii ai săi, a devenit scriitor. Henry Thoreau a studiat la Harvard între 1833 și 1837, urmând cursuri de retorică, literatură clasică, filozofie, matematică și științe. Amprenta pasiunii lui pentru filosofie se simte și în romanul Walden, care este una dintre operele sale de căpătâi și în care meditează asupra unei vieți simple trăite în mijlocul naturii. O altă scriere remarcabilă a lui Thoreau este și eseul său Nesupunerea civila (Civil Disobedience) care pledează pentru rezistența individuală, bazată pe principii morale și îndreptată împotriva injustiției guvernamentale. Întreaga creație literară și jurnalistică a scriitorului totalizează nu mai puțin de 20 de volume. 

Cartea este împărțită în 17 capitole, autorul meditând în paralel cu povestirea modului cum a decurs viața lui în pădure, asupra unor teme diverse precum: sensul vieții, aparențele lumii în care trăim, perfidia, ipocrizia, munca, răutatea, binele/răul, sărăcia/bogăția, luxul, libertatea, etc.

Aflăm așadar cât l-a costat cabana pe care și-a construit-o în codrii Waldenului, în pădurile deținute de prietenul și mentorul său, Ralph Waldo Emerson, și ce materiale a folosit, cum și-a acoperit aceste costuri din munca pământului, ce a mâncat, cum a cultivat legumele care-i asigurau hrana zilnică, dar mai ales, cum s-a bucurat din plin în tot acest timp de privilegiul de a fi liber, citind sau contemplând pur și simplu, pentru că, spune Thoreau „pentru a mă întreține  era nevoie să lucrez numai 30 – 40 de zile pe an”. 

Autorul poate descrie pe pagini întregi sunetele scoase de păsările pădurii sau de broaștele de pe lac, sentimentul de singurătate, sau mai bine zis lipsa lui, împrejurimile căbănuței sale și peisajele superbe de care este iremediabil îndrăgostit, indiferent de anotimp. Poveștile cu viețuitoarele din pădure sau de pe lac abundă, pentru că reprezintă se pare unul dintre subiectele preferate ale autorului. De altfel, fauna locului pare a juca rolul „concetățenilor” în romanul lui Thoreau, de aceea vă veți delecta adesea cu povești cu: marmote, ratoni, rațe sălbatice, cufundari, „Grivei” ai satului, găini sălbatice, vidre, șobolani, porumbei, veverițe, turturele, cârtițe sau potârnichi. Thoreau devine o prezență atât de familiară pentru necuvântătoare încât: șoarecii i se urcă pe brațe, vrăbiuțele i se așază pe umăr, iar veverițele trec nonșalante peste pantoful lui, fără pic de teamă.

Aflăm cine îi erau vizitatorii, dar și cum își îngrijea plantația de fasole sau cum s-a împrietenit cu un șoarece „care locuia” sub căbănuța lui, descoperim o scurtă descriere a satului din apropiere, dar și cum a fost băgat la închisoare pentru că nu a recunoscut autoritatea statului, detalii aparent nesemnificative care reprezintă însă un pretext excelent pentru exprimarea de noi idei filozofice.

Iată mai jos câteva dintre temele la care meditează autorul în timp ce duce această existență simplă, centrată mai puțin pe partea materială a vieții, dar foarte bogată din punct de vedere spiritual:

Luxul

„Luxul, în cea mai mare parte, şi multe dintre aşa-numitele plăceri ale vieţii nu numai că nu sunt indispensabile, ci sunt adevărate piedici în calea elevării omenirii. În privința luxului şi plăcerilor, cei mai înţelepţi au dus totdeauna o viață mai simplă şi mai plină de lipsuri decât cei săraci. Filozofii antici, chinezi, hinduși, persani și greci erau o clasă față de care nimeni nu era mai sărac în bogății exterioare şi nimeni mai bogat în cele interioare.”

Conștiința:

„Niciun om nu a scăzut vreodată în ochii mei pentru că avea un petic pe haine; şi totuşi sunt sigur că, de obicei, e mai mare dorinţa de a avea haine elegante sau cel puţin curate şi nepeticite decât de a avea o conştiinţă sănătoasă.”

Primăvara:

„Erau zile plăcute de primăvară, în care iarna nemulțumirii oamenilor se dezgheța asemenea pământului, iar viața care zăcuse adormită începea să se dezmorțească.”

Piramidele:

„Cât despre piramide, nu-i nimic de mirare în privința lor decât faptul că s-au putut găsi așa de mulți oameni, destul de înjosiți, încât să-și petreacă viața construind un mormânt pentru vreun nătărău ambițios pe care dacă l-ar fi înecat în Nil şi i-ar fi aruncat apoi stârvul la câini, ar fi procedat mai bărbătește și mai înțelept.”

Contemplarea:

„În prima vară nu am citit cărți; am prășit fasole. Ba adesea făceam ceva și mai bun. Erau momente când nu-mi puteam permite să sacrific floarea clipei pentru nicio muncă, fie ea cu capul sau cu mâinile. Îmi place viața cu hotare întinse. Uneori, în câte o dimineață de vară, după baia obișnuită (n.r: în lac) stăteam în pragul însorit al ușii de la răsăritul soarelui până la amiază, cufundat în reverie, printre pini, hicori și oțetari, într-o liniște și singurătate netulburate, în timp ce în jur păsările cântau sau zburau neauzite prin casă, până ce soarele care intra prin ferestre dinspre vest sau până ce zgomotul căruței vreunui călător de pe șoseaua din depărtare îmi amintea de trecerea timpului. Creșteam în acele perioade așa cum crește porumbul noaptea – și erau perioade mai bune decât orice muncă făcută cu mâinile. Ele nu erau timp scăzut din viață ci mult peste și deasupra porției obișnuite. Am înțeles ce vor să spună orientalii prin contemplație și părăsirea treburilor. […] Aveam cel puțin avantajul […] că propria viață îmi devenise distracția și nu înceta niciodată să fie nouă. Era o dramă cu multe scene și fără sfârșit. Dacă, într-adevăr, ne-am câștiga mereu existența și ne-am ordona viețile după ultimul și cel mai bun mod de care am auzit, n-am mai fi deranjați de plictiseală. Urmează-ți suficient de aproape spiritul, și el va reuși să-ți ofere în fiecare oră o perspectivă nouă.”

Solitudinea:

„Găsesc binevenit să fii singur în cea mai mare parte a timpului. Să te afli în compania chiar a celor mai buni devine curând plictisitor și irositor. Îmi place să fiu singur. N-am găsit niciodată tovarășul care să fie la fel de bun ca singurătatea. Suntem în cea mai mare parte mai singuri când ne ducem printre oameni decât atunci când stăm în camerele noastre. Un om care gândește și lucrează este întotdeauna singur. […] Soarele este singur, mai puțin când atmosfera este densă și uneori par să fie doi, dar unul este fals. Dumnezeu este singur – dar diavolul e departe de a fi singur; are o mulțime de însoțitori, sunt o legiune întreagă. Eu nu sunt mai singur decât o lumânărică sau o păpădie pe câmp, o frunză de fasole sau un măcriș, o muscă sau un bondar. Nu sunt mai singur decât Râul Morii sau o giruetă, decât Steaua Polară sau Vântul Sudului, decât o ploaie de aprilie, un dezgheț în ianuarie sau primul păianjen dintr-o casă nouă.”

Realitatea superioară:

„Cele mai mari câștiguri și valori sunt cel mai departe de a fi apreciate. Ajungem cu ușurință să ne îndoim de existența lor. Și le uităm curând. Ele sunt realitatea superioară. Poate că cele mai uimitoare și mai rele fapte nu se comunică niciodată de către un om altuia. Adevărata recoltă a vieții mele zilnice este ceva la fel de intangibil și de nedescris ca și nuanțele dimineții sau ale amurgului. Am prins puțin colb de stele, am apucat o bucată de curcubeu.”

Moralitatea:

„Întreaga noastră viață este surprinzător de morală. Nu există niciodată vreun armistițiu momentan între virtute și viciu. Bunătatea este singura investiție care nu eșuează niciodată. În muzica harpei care vibrează în jurul lumii, insistența asupra ei este ceea ce ne înfioară. Harpa este vânzătorul ambulant de indulgențe pentru Compania de Asigurări a Universului, recomandându-i legile, iar puțina noastră bunătate este tot impozitul pe care îl plătim. Deși tineretul ajunge în cele din urmă indiferent, legile universului nu sunt indiferente, ci sunt pentru totdeauna de partea celor mai sensibili. Ascultați reproșul în orice zefir, căci e acolo cu siguranță, și nefericit este cel care nu-l aude. Nu putem atinge o coardă sau schimba o pauză, că fermecătoarea morală ne și paralizează. Multe zgomote enervante, ajungând până la mare distanță, sunt auzite ca o muzică, o dulce satiră mândră la adresa nimicniciei vieților noastre.”

Thoreau ne povestește pe parcursul romanului cum a decurs doar un an din experimentul lui inedit, mărturisind că și următorul s-a scurs aproximativ la fel. Aventura scriitorului în sălbăticie ne este justificată de Thoreau cât se poate de original, acesta declarând că:

„Viața la limită este ceva mai dulce. Ești ferit să fii un om de nimic. La nivel inferior, nimeni nu pierde vreodată din măreția unui nivel superior. Bogăția inutilă poate cumpăra numai inutilități. Nu e nevoie de bani pentru a cumpăra vreun lucru necesar sufletului.”

În plus, mai argumentează Thoreau:

„Dacă un om nu ține pasul cu tovarășii săi, e poate din cauză că el aude un alt toboșar.”

Thoreau a auzit un alt „toboșar” și și-a construit viața în funcție de ritmul pe care l-a auzit. Și-a urmat propria direcție, reușind astfel să dea naștere uneia dintre lucrările de referință ale literaturii universale. Lecția învățată?

„Din experimentul meu am învățat cel puțin atât: că dacă cineva înaintează cu încredere în direcția vieții sale și se străduiește să trăiască viața pe care și-a imaginat-o, va fi întâmpinat de un succes neașteptat. Va lăsa câte ceva în urmă, va trece peste o graniță invizibilă; legi noi universale și mai liberale vor începe să se stabilească în jurul și în interiorul său; sau legile vechi se vor lărgi și vor fi interpretate în favoarea sa într-un sens mai liberal, și va trăi cu aprobarea unei ordini superioare a firii. Pe măsură ce el îți simplifică viața, legile universului îi vor apărea mai puțin complete, iar singurătatea nu va mai fi singurătate, nici sărăcia sărăcie, nici slăbiciunea slăbiciune. Dacă ai construit castele în nori, munca ta nu trebuie neapărat să fie irosită, acolo trebuie să fie.”

În final te invit să savurezi o lectură inedită care reprezintă simultan o emoționantă declarație personală de independență, o călătorie spirituală, un jurnal al regăsirii de sine, o satiră și un experiment social. Thoreau descrie experienţa sa ca un  exercițiu de a se elibera de modul de gândire, de prejudecățile și convenționalismul dobândite prin educație și prin traiul în societate, sfătuindu-te totodată ca:

„Oricât de meschină ar fi viața ta, întâmpin-o și trăiește-o; nu o evita și nu o blestema. Nu este la fel de rea ca tine. Pare cea mai săracă atunci când ești cel mai bogat. Cusurgiul va găsi cusururi și în rai. Iubește-ți viața așa săracă cum este.”